Eram în ceaţă totală. De data asta, în mod extraordinar, la propriu. Pe lângă mine treceau în grabă mare copacii cheliţi, cu căciuli albe de burniţă tricotată cu grijă, pe crengi. Câmpia, aşternută în stânga şi dreapta şarpelui negricios cu dungi albe intermitente şi continue pe care îl călăream de zor, era acoperită şi ea de o pătură croşetată de către ceaţa jucăşă. De parcă ceaţa ar fi zâna bună care ocroteşte natura de frigul iernii. Ipocrită mai e ceaţa asta… se preface că nu ştie că fără frig nu ar putea exista nici ea!
Încercam să ne vedem de drumul nostru – vorba vine, căci nu vedeam nimic. Era ca la ruleta rusească. Trei ore de stat în cuşca metalică – din care vedeam doar o ceaţă care se rostogolea la un metru de la nasurile noastre, şi parcă scotea limba la noi, numai ca să ne facă în ciudă – au fost de ajuns să mă zăpăcească de tot. Soarele, îşi mai băgă şi el coada, din când în când, gâdilând ceaţa si făcând-o să se mai retragă, dar efectul dură doar câteva minute în care, totuşi, ne permiteam şi noi să dăm bice celor 115 mârţoage care nechezau de amorţite şi oarbe ce erau. Speram ca măcar în oraş să reuşim să ne ascundem de ea, rătăcind pe străzile înguste şi aglomerate, să se sperie de lume, şi să se evapore. Speram, dar până la oraş mai era mult, cel puţin încă de două ori cât e de aici până la cuibul de berze (după care trebuie să iei prima stradă la dreapta). Şarpele era de sânge pe alocuri. Nu era sangele lui. Era sângele victimelor ceţei perfide, care ucidea în taină şi linşte. De fapt nimeni nu ştia cine e criminalul. Ea, râdea mulţumită, cu privire de vulpe şi hohot de capră, de fiecare dată când mai răpea câte un suflet, şi în acelaşi timp arunca instantaneu vina asupra celui care se afla cel mai aproape de locul faptei în secunda respectivă. Nu înţeleg cum este posibil ca, pe lângă atâtea inovaţii inutile, până acum nu se inventaseră ochelari pentru ceaţă.
După câteva experienţe “kamikazistice”, am ajuns într-un final în oraş. Era acolo un buzz continuu. Bâzâitul ăsta era spaima ceţei, aşa că, o dată intraţi, se făcu în faţa noastră lumină. Dar, tot în ceaţă eram… acum la figurat. Bestia, nici cum nu se lăsa păgubaşă. Ştiam unde trebuie să ajungem (în punctul K), mai ţineam minte traseul pe care merseserăm cu un anotimp în urmă, asta până în momentul în care am ieşit din ceaţă şi am intrat în oraş. Am încercat să o luăm pe strada Credinţei, dar era o agolmeraţie la sensul giratoriu că am fost constrânşi să o luăm la stânga, pe strada Suspansului. Stradă lungă, pe care tot aştepţi să apară ceva indicator, panou, sau orice semn care să te ghideze spre direcţia dorită. Sens giratoriu, din nou… la dreapta: bulevardul Curajului (cum toţi eram cu drumul înceţoşat în cap, am căzut de acord că nu asta e calea noastră), înainte: strada Chibzuinţei (ah… nuuu, nu-i cazul), la stânga: calea Speranţei – asta în schimb suna bine, aşa că am pornit-o încolo. Scurtă cale, în nici 5 minute se transformase în calea Disperării… “ooofff, tu ai fost aia care a ales calea asta, Gabi!”, “De ce asta şi nu cealaltă?!”, “Mai bine ne întorceam înapoi pe Suspansului!!!” … M-am afundat în scaun, şi mi-am ascuns faţa în palme. Încercam să mă concentrez, să îmi aduc aminte. Mă chinuiam cu fiecare părticică a materiei cenuşii de care dispuneam la momentul respectiv. Mi-a intrat imaginea cu cetatea… apoi boa vista…. apoi miros de cauciucuri… mhmmmm… da da, dintr-o dată ştiam exact unde suntem, şi pe unde trebuie să mergem ca să ajungem unde vrem. Pe Disperării luăm strada la dreapta imediat după primul stâlp cu cuibul de berze. Asta va fi uliţa Fericirii, mică şi strâmtă, şi cu sens unic, după care o facem la stînga pe Aradului, şi iar la dreapta pe str. Div. IX Cavalerie, şi chiar la intersecţie este K, mare şi maro, lângă JM. La K am fost cei mai tari. Erau două tanti care şi-au udat chiloţeii când le-am arătat ce avem (e vorba de artă, nu altceva…). Aşa că am pornit fericiţi spre casă. Nici urmă de ceaţă, “doar” sângele şi cadavrele ne mai aminteau de groaza călătoriei anterioare… Totuşi am văzut şi ceva frumos: un stol de berze a poposit pe câmpia verzuie, imediat după oraş. Erau cel puţin 20. Veneau din Aswan, cu destinaţia Sankt Petersburg, dar ceaţa asta…
Recent Comments