‘Honest Thoughts’ by Jeanov

Prietenul nostru Jeanov, a.k.a. Jean, ne anunta azi prin intermediul statusului sau de la ym despre faptul ca si-a ‘gatat’ primul album solo, ‘Honest Thoughts’.  Am facut click pe linkul lui de MySpace si acum ascult de ceva vreme piesele variate, unele mai mellow sau funky, altele mai bluesy, ‘fusiony’, sau mai complicate. Unele sunt chiar triste, emanate de un suflet sensibil. Piesele instrumentale sunt cele mai reusite. Ce am mai observat, si nu imi place, este ca unele piese se termina brusc, taman cand as incepe si eu sa fredonez linia melodica…

Despre influente nu stiu ce sa zic pentru ca nu ma pricep chiar asa de bine… aud ceva Kotzen pe acolo (pe care tocmai prin Jean l-am descoperit, si ii multumesc pentru asta). Bravo Jean! Esti pe calea cea buna, ‘Honest Thoughts’ fiind unul  dintre primii pasi seriosi ai drumului lung si intortocheat pe care il vei urma.

Trebuie sa mai spun musai, ca in perioada imediat urmatoare Jean va participa la un test de admitere pentru Berklee College of Music – asa ca ii tin pumnii, si sper ca sa nu il mai vad din toamna pentru cativa ani buni, ca dupa aceea sa revina ca muzician desavarsit, dar fara fumuri, si ca un barbat cu capul pe umeri care stie ce vrea. Honestly…

Blown Away

M-am pus azi sa ascult muzica – winamp+shuffle -> piesa 666. Damien Rice – The Blower’s Daughter… cum poate o piesa atat de frumoasa sa poarte numarul asta… mai al dracului? Imi aduce aminte de filmul ‘Closer’ al carui soundtrack si este si implicit de cat de incalcita e viata. Te ia pe sus si te poarta pe unde nu ai crede, mai ales cand nu te-ai astepta deloc sa se intample ceva. Asa si cu piesa asta: versurile-i sunt atat de simple, linia melodica nu-i ‘nu stiu ce’, si totusi, nu pot sa o ascult fara sa nu mi se faca pielea cu bubite, fara sa ma treaca un fior care incepe undeva pe sira spinarii, urca spre ceafa, crescandu-i crengi/aripioare/tentacule – alege-ti o versiune – care imi imbratiseaza organele interne si  mi le zguduie nitel, de parca mi-ar sufla blowerul ala printre coaste cu ceva. De multe ori am impresia ca doar un irlandez cu degete sensibile si voce ca mierea este capabil sa faca asa ceva cu/din mine…

Criza, bat-o vina!

Tind să cred că cei de la Dean Guitars ori au uitat de marele concurs de căutare de shredderi, ori poate o fi de vină criza financiară şi nu mai au fonduri pentru premii. De câteva săptămâni e acelaşi mesaj pe site, cu cei 18 finalişti, şi cu promisiunea că imediat după Thanksgiving vor reveni cu lista de câştigători. Drept e că şi acum suntem ‘după Thanksgiving’, şi aşa vom fi şi in 18 august 2009, dar totuşi atitudinea asta dă dovadă de lipsă de respect faţă de participanţi, şi faţă de fanii acestora.

Până una alta, Marius nu pierde vremea, şi s-a înscris la Guitar Idol 2009. Sperăm că organizatorii acestui concurs vor da dovadă de mai multă seriozitate, şi să nu ne ţină cu săptămânile ca pe ghimpi.

Rodrigo Y Gabriela

Nu… nu mi-am gasit nici un carioca.

Vroiam doar sa ii anunt pe cei care se vor afla sambata seara de la ora 21:30 in fata unui calculator cu conexiune de net, sa se uite musai pe Fabchannel. Se va transmite live din Paradiso concertul celor doi amintiti in titlu. Eu acuma nu ma pun sa scriu despre ei, mai bine citez siteul Fabchannel.

“Rodrigo Sánchez and Gabriela Quintero together form the Mexican musical duo Rodrigo y Gabriela. These two guitar virtuosos, who are now based in Dublin, are known for their overwhelming and fast acoustic guitar-play.

Rodrigo and Gabriela got to know each other in Mexico City, while playing together in a trash metal band called Tierra Acida. Frustrated by the limitations of the local scene they left to Ireland.

Their big breakthrough was when Damien Rice asked them to open his 2005 Oxygen show. A lot of touring followed and in 2006 they released their fourth album ‘Rodrigo y Gabriela’, which entered the Irish charts at number 1. Beating both the Arctic Monkeys and Johnny Cash!

The album includes their infamous re-makes of Led Zeppelin’s ‘Stairway to Heaven’ and Metallica’s ‘Orion’.

Rodrigo y Gabriela released their second live album (+DVD) ‘Live In Japan’ in 2008.”

Iata cateva ‘tips&tricks’ de la cei doi, asta in cazul in care ati tinut mai des chitara in mana decat mine (odata, la Sandu ).

And the Winner Is…

Noah, inca nu e cazul, dar la cat s-au scarpinat cei de la Dean, puteau deja sa publice clasamentul final.

Ideea este ca Marius a intrat in primii 18 finalisti, ceea ce inseamna ca mai avem de asteptat pana pe la sfarsitul lui noiembrie, si poate primeste un cadou frumos de ziua lui din Americaaa.

there’s a place he goes

Just found:

Si, din seria ‘arhitectii gasesc muzica incredibil de buna’:

Remember

Escapada de marti seara a fost foarte draguta. Mai vreau! Richie Kotzen e un baiat foarte finut, stilat, cu o imagine bine studiata si facuta asa cum trebuie, cum numai americanii stiu. Arata MAI sexy decat in poze. Poate pletele nu i-s asa de dese precum mi-am imaginat eu in fanteziile mele… Dinti perfecti, buze senzuale, si o privire… well… miscatoare, sa zicem asa. Cum a scos primele sunete, am si uitat de mine. Are o voce blanda, putin ragusita dar cu un sound linistitor si excitant in acelasi timp, si mai frumos decat pe orice inregistrare. A cantat mai mult pentru noi, fetele, melodii mai sentimentale, si toate ne-am topit. Schimbam extrem de des priviri incarcate cu semnificatii pe care numai noi le putem sti. Baietii erau entuziasmati si ei, si cantau rand cu rand (cei care stiau textele). Apoi, ca dupa concert au inceput cu comentarii de genul: ‘pai ne asteptam sa cante piese fourty deuce, si sa se sparga in figuri.’ sau: ‘ah, nu a fost nu stiu ce.’ aia e alta poveste. Ii inteleg si pe ei… Mai trebuie sa amintesc si de bassist, care era o figura cel putin ciudata: plin de tatuaje si piercinguri, cu creasta, si cu limba mereu pe-afara. De multe ori se uita asa, cu limba scoasa la Richie, care ii intorcea privirea intrebator, si sincer in momentele alea aveam dileme in legatura cu modul acesta de comunicare, oare ce vroia sa-i transmita? Singura mea problema cu concertul asta a fost durata… Prea putin Kotzen am vazut!

A38 este un loc foarte ok pentru astfel de concerte, dar sincer as fi preferat o masa in The Viper Room, unde probabil e mai cald (vorba lui Bubu) si ar fi existat sanse ca Richie sa apara pe scena la bustul gol, dar asta este o alta fantezie. Sper sa mai ajung acolo (pe A38, nu in Viper Room. Adica si acolo sper. You never know).

In alta ordine de idei, weekendul a fost frumos, la fel si inceputul acestei saptamani. Azi e 13, Joi si nu ar putea fi mai bine de atat (sau da…? n-am fost niciodata prea sigura pe mine).

Bring it on!

Yes… I’ll do whatever you say!

Definitely…

Blue Monday şi Vonnegut

Acu câteva posturi mă plângeam de “moartea” unicului pub normal din Oradea. Eram supărată foc, şi cu motiv. Acum, să fiu corectă până la capăt, şi să nu vorbesc doar despre ce e rău, trebuie să revin cu o nouă constatare: se pare că lucrurile încep să reintre în normal, muzica să fie aşa cum trebuie, clientela să se trieze şi atmosfera să fie iar ok. Ieri seara am fost la concert Nightlosers, şi pe lângă faptul că băieţii au “rupt tot”, am observat că în Blue Monday sunt mai multe feţe cunoscute decât necunoscute, şi parcă plutea în aer un “welcome back home” feeling.

În cazul în care vă întrebaţi ce e cu schiţa asta bovină, păi, să ştiţi că e opera marelui scriitor Kurt Vonnegut, şi o copie semnată de autor poate fi cumpărată cu 400 USD, chiar şi online, de aici. Merită văzute schiţele astea. Unele sunt chiar reuşite, dar… să dai 450 USD pe un print cu 4 linii puse una peste alta, mi se pare cam exagerat. Pe lângă diversele schiţe, la secţiunea confetti prints este o colecţie de citate foarte hazlii ale lui Vonnegut. M-am spart de râs. Câteva exemple…:

“we are here on earth to fart around. don’t let anybody tell you any different.”

“if you really want to hurt your parents, and you don’t have the nerve to be gay, the least you can do is go into the arts.”

pentru misogini: “educating a woman is like pouring honey into a fine swiss watch. everything stops.”

Obsesie nouă: Kane

Pentru cei care mai rătăcesc pe blogul meu (toţi cei care caută pe motoare: blue monday, avatar, dragoste, marilyn manson, etc) am o recomandare, noua mea obsesie în materie de muzică: Kane. Kane este o trupa olandeză, de baieţi frumoşi, cu vreo 5 albume lansate, începând din 1998, când aceasta a fost formată de vocalistul Dinand Woesthoff şi chitaristul Dennis van Leeuwen. Stilul seamănă izbitor cu cel al lui Anouk, cu care de altfel au şi înregistrat un duet- sau featuring, nu mai ştiu cum se spune zilele astea – (‘My Best Wasn’t Good Enough’) în 1999, şi care a aparut pe albumul cântăreţei ‘Urban Solitude’. Nu numai stilul seamană, dar şi versurile, până chiar şi sâsâitul lui Dinand e exact ca al lui Anouk… Deci, având toate aceste caracteristici, Kane este un candidat ideal pentru a deveni obesia numărul doi, dupa Anouk, fireşte. După asidue căutări, am reuşit să pun mâna doar pe ultimul lor album lansat în 2005, ‘Fearless’, cu ajutorul unui prieten care are toate muzicile posibile şi imposibile (mulţumescu-ţi, o, arhanghel!). Deatfel sunt foarte greu de găsit pe net, piese pirat – chiar de loc. Urmează să îmi comand celelate albume de afară, deoarece tot ce am văzut până acum pe youtube mi-a deschis apetitul… Mai jos, puteţi să degustaţi şi voi videoclipul piesei ‘Something to Say’ de pe albumul din 2005.

Dinand, ăsta, pe lângă o meclă de playboy şi o prezenţă scenică extraordinară, mai are şi o voce unsă cu miere, pe care o stăpâneşte trăgând de corzile-i vocale de parcă ar fi nişte frâie agăţate de armăsari înfocaţi, iar trupa din spate îşi arată adevărata valoare în concerte, fără multe figuri, dar fiind mereu pe fază şi fără greşeli.