Dedicatie speciala pentru Uana

those good old times 

First Day of Fall

Autumn just kicked in last Sunday, with its usual features (and not only – it came with a ‘motivational bonus’). It’s cold out here, so rainy and windy that it’s almost impossible to hold the umbrella. It’s also pointless, because the water catches me from all directions. However, it is the only thing I can hang onto, so I won’t let it down. It’s my umbrella. It’s MY umbrella. I wish I had my gloves on, but all of them served as toys for my long dissappeared kitten, Pixie. I think she must have taken them along, as  souvenirs (they are actually hiding under my bed).

As I sat on the bus, this morning, Manic Street Preacher’s “Autumn Song” just hit me with the lines ‘So when you hear this autumn song/Clear your heads and get ready to run/So when you hear this autumn song/Remember the best times are yet to come’.  It’s quite unreallistic. I am jammed for at least 30 minutes in this metal box with 70 other people, smelling their wet jackets and trying to stay upright… How the fuck am I supposed to think of ‘best times’ ‘best times yet to come’? I can’t clear my head either, it’s crowded with honey and lemon in unstable quantities. Lemon takes over, most of the times, but copeing is my mastery, so, be it!

When I ran through the park, puddles tickled my boots, and at the traffic light I almost got sobered by an unrequested shower generated by the constant flow of cars on the street. It missed me by a few cms. Still drunk, I climbed the stairs towards the coffee machine that was glowing with the aura of a saviour hero. The hot cup pulled me up, one more floor, right to my empty office. I was already going through the usual nonsense-ical useless information on the web when I realised my goodie bag was left behind in the hall of my gloomy flat. How will I get through the day without my cheese bar?? I didn’t turn on the lights this morning. I prepared quietly, in the dark room, knowing where to find all my junk, like a mole.

I was taken by surprise by the cheerfulness in my voice on the phone.  Fixing other peoples’ problems was so rewarding while squeezing the water out of my socks. Price offers and more phone calls kept me awake and so the translation of the user’s manual belonging to a battery charger was the high-point of the day. My favourite quote: “When the device has become unusable, dispose of it in accordance with the applicable statutory regulations.” it made me think of the rules in disposing of people. Are there any? Could one be fined for being a jerk?

And the day goes on.

(no morale, no smart ending)

The Cat Piano

I love its every single frame…

By Eddie White

Narrated by Nick Cave

Long ago my city’s luminous heart, beat with the song of four thousand cats.
Crooners who shone in the moonlight mimicry of the spotlight.
Jazz singers. Hip cats that went ‘Scat!’
Buskers with open-mouthed hats hungry for a feed.
Parlours paraded purring glamorous songstresses.
Smoky hookahs and smoking hookers.
Strays strummed string and sung a cocktail of cat’s tails.
A decadent party of meowing sound.
A bohemian behemoth, post-midnight soiree.

Amongst the chorale ‘o tuneful ones was one fair queen who drew me from o’er the way.
Her fur, an amorous white and a voice that made all the angels of eternity sound tone deaf.
Blind with love at first sight, touched by the taste of her sound,
I longed to be the microphone she cradled near her breast.

‘Twas our Shang-ri-la of sound,
A paradise found where nothin’ could stop us.
Or so it seemed.

Singers began to vanish like sailors lost at sea.
Snatched from stage alley way
Shanghai’d from behind scarlet curtain.
Into thin air they disappeared without a single cry.
Police study the clues.
Foot-prints from human shoes.

So you’ve heard of every instrument but?
Torn from your history books is this pianola,
This harpsichord of harm.
The cruellest instrument to spawn from man’s grey cerebral soup.
The Cat Piano.

Confined were the cats in a row of cages.
With each note struck upon it’s ivory tusks,
A sharpened nail would pierce each cat’s tail,
Forcing a note from each pitch on the scale.

I ran my cursed writer’s run to tell her beware.
She wasn’t there.
My soul capsized.
Like a fish, paralysed.
On a chopping board, its spinal cord ripped forth from its body,
Her vocals the last the thief had needed,
A rare celestial pitch that would complete his collection.

The city in unrest.
Fights broke out in its sleep.
I couldn’t dream anymore.
There was a hole in my heart and everything fell out of it.
All music forbidden.
Keep your lullabies hidden.
And your A and E minors off the street after dark.

My town grew cold and bitter.
In icy hibernation was the once thumping heart.
Now seizing up.
Freezing up.

Katzenklavier.
The torturous worm of sound burrowed deep into my ears.
Le Piano du chat
I thought of Van Gogh.
Neko Piano.
I’d put an end to this incessant, inescapable drone.
Mao Gang Qin

I enlisted an army of the brave and I their general declared war.
Poised with tooth and fire in paw.
We would finally settle this musical score.
Eyes with fierce intent that glowed.
Through tempestuous waters we rowed.
Storming the shores,
Swarming in scores,
Scaling its walls with well-sharpened claws,
We invaded the tower through all its doors.

Up the winding stairs,
To meet him with blinding stares.
There he sat.
The organ grinder.

He turned, we pounced, we scratched and bit.
He stumbled.
Fell through the window.
Screaming into the indigo waters below.

We freed the chain gang from their jail.
Cremated the piano.
And for home we set sail.

The city had reclaimed its vestal muse.
It would live again.
Beat again.
Cats would sing in the street again.
And I in anonymity as I had been long before this soliloquy,
Could sit and listen from afar.
The Cat Piano, now a healed over wound.
And this ode its fading scar.

Greg & Jim on Romania

Prima carte şi ultima căpşună

E varăăăă!!! Ioi, ce ar trebui să mă bucur că e iar vară… În timp ce Pixie miaună de îi face pe vecinii mei iubiţi să bată în pereţi, savurez un bol de căpşuni de grădină, le aleg pe cele mai frumoase şi le las la urmă. Întotdeauna le fac una ca asta, mai întâi căpşunilor, apoi cireşelor, chiar şi vişinelor. La fel tratez piersicile şi caisele. Nici strugurii nu scapă. Cele mai afectate sunt nospoiele… cred că aşa se numesc. Totuşi cred că altfel… anyway, asta îmi aduce aminte de prima carte pe care am citit-o…

… era vară. Era vara în care, chiar înainte de concediul părinţilor mei, Renault-ul Gordini negru-verzui a dat ortul popii iar tata încă nu făcuse cunoştinţă cu  Ciclonul Blond (aka Skoda 1000MB). Asta înseamnă că era 1985, august. Vacanţa de vară. Concediu = Ant. Ok. Mergem cu trenul până la Tămaşda, şi de acolo pe jos, cu bagaje şi cu câine cu tot. K.

În compartiment, mama stătea vis-a-vis de mine şi râdea cu lacrimi.  Eu, cu braţele încrucişate, picioarele vibrând, şi sprâncenele încruntate, degeaba o tot rugam să îmi mai citească din fragmetele haioase… Ultimul aliniat mi-l citise cu o seară înainte, în traducere liberă din maghiară, suna cam aşa (jurnalul lui Jimmy – marinar deghizat în grof):

„Cam atunci m-am coborât de pe vas, şi m-am decis să scriu jurnalul. Asta a fost după ce discutasem pe punte cu un pasager, şi, din voia sorţii, îmbrăcasem  hainele mortului deja…

Deci. Importantă e, cum s-ar spune, literatura. Pentru că, cum îmi va fi mai târziu dezvăluit, ca un delicvent, scrierea de jurnal este litertatură.

Şi atunci a reieşit o porcărie! Din imprevizibilitatea sorţii a decurs mortul ai cărui haine i le-am remodelat pentru mine, dar cine s-ar fi gândit că insul imens are şi cămaşă? Aşa un om mare cu aşa gât mic. La cămaşă. Tocmai că mă sufocasem de el. Cu el. În el.

Şi pantofii. Aşa un om mare, şi nu au intrat pe mine. Pe ele. Pantofii pe picioarele mele nu au intrat. Abia câtuşi de puţin.”

Actually, au mai urmat vreo 2 fragmente, dar nu le mai găsesc.

Şi deci, mom, necitându-mi alte fragmente decât cele câteva până în seara dinainte de a pleca la Ant cu trenul, cu bagaje şi cu câine cu tot, de faaaapt vroia să mă facă să citesc şi eu o carte de la cap la coadă. Aşa ceva nu mai făcusem înainte. Mai ales carte în maghiară, în condiţiile în care eu tocmai terminasem clasa a 2a, în limba română. Planul diabolic al mămicii mele a avut succes. Am citit într-una cartea de la prima pagină până când mi-au mai rămas vreo 30. Cartea a fost ca o minune pentru mine, cu nume ca Moonlit Charley, Eager Steak,  sau cu cârciumi cu firmă

HOTEL HALL

AT THE 4 WISE FLAYERS

5 O’clock Palinka

cu o poveste de dragoste printre bătăile dintre marinari, crimele ticluite de bandiţi, incognito-ul lui Jimmy care până la urmă a aflat cine e tatăl său, şamd. La ultimele 30 de pagini am introdus embargo cantitativ: 5 pagini pe zi, ca să lungesc cât mai mult plăcerea de a citi cartea… isn’t it stupid??  Mom şi Angi erau super încântate…

Ca să termin povestea cu mersul la Ant cu trenul, cu bagaje şi cu câine cu tot…  Deci, am coborât la Tămaşda. Trebuia să vină Joska după noi cu Gazul… dar… nu a venit, aşa că am pornit pe jos. 5 km. K. Pe drum, dad, s-a oferit să ne ducă pe o scurtătură descoperită cu ocazia aventurilor lui pescăreşti.K. Deci, pe scurtătura lui dad, care s-a dovedit a fi mai lungă cu 2km decât drumul cunoscut de taotă lumea, am mâncat lebeniţă direct de pe câmp, am făcut baie, şi teckelul nostru a atacat un taur, de care tata a vrut să îl apere cu băţul cu mulinetă… k.

Asa… de valentines

Merry Christmas to All My Friends

source

Fluturaşii

Fluturaşii sunt nişte insecte simpatice, care, în viaţa de zi cu zi simbolizează primăvara, bucuria, tot ce e mai vesel şi, nu în ultumul rând, dragostea. Nu degeaba se spune, la nivel internaţional, că atunci când eşti îndrăgostit ai “fluturaşi în stomac”. Oare de ce tocmai flutuaşi şi nu mămăruţe sau libelule?

Îmi imaginez cum aripioarele de fluturaşi ating, în timpul zborului, pereţii stomacului, antenele mângâie mucoasa. Ar trebui să fie o senzaţie plăcută asemănătoare cu gâdilatul? În viziunea mea, ei se hrănesc cu puţinele momente în care simţim o stânjeneală amestecată cu simpatie faţă de o altă persoană, care e pe cale bună să ne devină dragă, sau cel puţin aşa credem noi.

Odată ieşiţi la lumina esofagului, soarta lor este nesigură. Longevitatea lor depinde de inventivitatea deţinătorului. Din păcate, cel mai des, pur şi simplu se evaporă, dispar, ca urmare a avansării sigure a rutinei, ca o locomotivă cu aburi care intră într-o gară încet, dar sigur, şi care se strică şi nu mai vrea să iasă de acolo.

Alteori, ei au o traiectorie total inversă: se transformă în omizi sau larve, şi în loc să alunece în colon, se caţără în esofag, unde deobicei crează greaţă acută sau cronică şi pot fi eliminaţi doar printr-o ejaculare orală, dacă pot să spun aşa. În situaţia asta suferi, te doare, şi nu mai ştii cum să scapi de ei. Creşterea de noi fluturaşi poate fi o soluţie, dar nu funcţionează întotdeauna. Hair of the dog, cum s-ar spune.

A doua soartă posibilă a lor este să se transforme în molii, migrând spre intestinul gros. Efectul este nul, Pe cine aţi mai auzit să sufere când îl doare in cur?!

Între timp am ajuns si la un concert KUMM din zonă, şi bineînţeles că s-a cântat piesa “Butterflies” (care mie mi se pare că seamănă cu ceva de la Blackfield…?). Faza e că am avut rara senzaţie că cei de pe scenă mi-au împărtăşit ceva foarte intim lor. Eu sper ca viaţa lor să nu fie aşa de tristă cum sunt majoritatea pieselor. Una dintre cele care transmit energie, vorba lui Bubu, e cea de mai jos, cu un videoclip cel puţin bizar, dar foarte potrivit.

Baftă Marius!!

Şi uite că se termină şi Dean Shredder Search-ul celor de la Dean Guitars, cu Marius (pe care l-am susţinut noi toţi cu nota maximă, aşa-i?) pe locul 11 la capitolul most often rated, cu 14562 voturi. Pe 18 noiembrie vor fi anunţaţi cei 15 finalişti. Noi ne-am făcut treaba, de acum încolo depinde de cei din juriu, care sperăm că sunt mai obiectivi şi mai profesionişti decât juriile ad-hoc pe care le vedem noi la tv cu ocazia diferitelor conCURsURI de talente, asta în cazul în care ne uităm la aşa ceva. Tot ce mai putem face e să ţinem pumnii, degeţelele încrucişate, şi ne rugăm la zeii noştri, fiecare la al/ai lui, să iasă bine, şi măcar să bem Red Bull gratis timp de un an…

Bade’ şi laptopul

Într-o dimineaţă, acu vreo săptămână, stăteam pe marginea patului, şi încercam să mă conving să mă dau jos, si să pornesc odată spre o nouă zi minunată în biroul meu rece ca un cavou. Mă agăţam de telecomandă cu disperare, apăsând pe butoane. La un moment dat, dau de următoarea fază:

Mi s-a părut atât de penibilă faza, că imediat m-am trezit, şi duşul rece de după, mis-a părut o alinare. Adică, eşti mare şmecher, te crezi profesionist,  şi tu nici atâta respect nu ai faţă de telespectatorii tăi (dar te dai mare cu audienţele tale) să înveţi comenzile de bază ale laptopului tău, ba mai mult, nici trupa din spatele tău nu-i înstare (sau nu vrea?) să te consilieze! Cultură – niema, calitate – 0, respect – pauză publicitară.

Dar… trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul.

Şi dacă WordPress ne permite mai nou, să tragem şi un poll, aşa de curiozitate.