De-a lungul anilor, m-am surprins adesea ca, atunci cand winampul pus pe random sare pe piesa ‘Jump, they say’ a lui Bowie, intr-un mod aproape inconstient deschid o fotografie. Nu imi dau seama cand imi ajung impulsurile de la creier spre mouseul incastrat in pernita indexului meu, dar clickul pocneste aproape instantaneu. Ma uit la ea. La EA.  Asa de reala e decoratiunea montata de viata, si atat de frumos modelul trantit de moarte intr-o pozitie oarecum banala. Are manusi, dar pantofi ba. Masina e zdrobita, dar fata ei neatinsa, picioarele intacte, bratele lenese. Totusi, mana stanga parca se agata de un medalion cu o fotografie de la care sa asteapta si acum  sa o traga inapoi, acolo unde ii era bine, in apartamentul ei din Manhattan, in dimineata aceea ploioasa si rece de sfarsit de aprilie, cand granitele dintre viata ei mica si lumea cea rea se suprapuneau cu bratele lui din jurul gatului ei, care mai apoi s-au faramitat ca zidurile unei fortarete ruinate de prea mult foc.

Imi doresc sa ii vad parul mai clar. Trebuie sa fi fost roscat.

In surdina, David rupe saxofonul, incercand sa ma convinga despre repercursinile amestecului meu in viata cuiva, a altcuiva, decat a mea. Clipul, desi in stil futuristic (pentru acu 16 ani),  are ceva din toata atmosfera din anii 40. Mesajul e haotic, usor schizofrenic. Poate asta e motivul pentru care, atunci cand creierul imi e setat intr-un fel, il percep ca fiind  ‘watch out!’, iar cand ALTfel – ca ”got to believe in something’. Norocul meu este ca am invatat cum sa mi-l programez.